Despre ultimele zile

Niciodată nu am fost o fire violentă şi nu am cochetat cu această formă de a fi. Însă uneori violenţa e singurul răspuns la ce se întâmplă. De ce spun asta? Sunt mii de motive.

Încep cu faptul că prin simpla strigare de lozinci eşti considerat un simplu fraier care îşi vrea drepturile şi care nu prezintă nici un pericol .. aşadar lasă strige.. vor primi exact pula. Dacă prin vreo minune se adună 200000 de oameni în Piaţa Universităţii pentru strigare de lozinci, pentru un protest paşnic.. atunci da, deoarece are un alt efect asupra oricui. Dar dacă se adună 5000.. mai greu deoarece ăştia sunt complet nesimţiţi şi nepăsători. Trebuie făcut ceva ca să le ai atenţia altfel nu poţi discuta cu ei. E trist dacă violenţa este soluţia. În Anglia violenţa a fost soluţia, chiar dacă vine din partea unor huligani, care au o iubire tampă pentru lupta cu forţele de ordine (ce clişeu ordinar).

Normal că într-o ţară civilizată ţi se acordă atenţie, fie că sunt 1000 de oameni, fie că sunt 100. Aici nu, aici ca în junglă.

O puternică impresie de realitate, de adevăr mi-a lăsat citatul din filmul “Se7en” care se pare că se potriveşte de minune acestui context. Citatul se prezintă în felul următor:”Wanting people to listen, you can’t just tap them on the shoulder anymore. You have to hit them with a sledgehammer, and then you’ll notice you’ve got their strict attention.”

Ştiu că sună fantasmatic, poate chiar stupid să compar un citat cu o situaţie de aşa gravitate, însă se potriveşte totul de minune. Păcat ca la aşa ceva se ajunge, că nişte derbedei fac ce fac. Totuşi pun un “dar”, pentru că o parte din mine condamnă ce se întâmplă, iar o parte e mulţumită. E nebunesc? Poate.

Greşesc pentru felul în care abordez problema? La fel.. poate.